Ea stătea cocoțată la volanul mașinii și printre dinți îi alunecau un fel de lacrimi care veneau de mai sus, de undeva din munți, dintre zăbrelele pe care le rupsese cu sufletul, înainte de asfințitul lui.

chiar am o bucatica de creier sa ma descurc gratios in viata :-)

Dragul meu,

Știi, de câte ori pleci mă apucă un soi de durere mai puțin credibilă decât restul, aproape umană, aproape de manguste, aproape de gustul ăla pe care încercam să ți-l explic într-o zi când erai departe și numărai gânduri ca să nu-ți adoarmă instrucțiunile pentru uitare și ochii pentru șosea. 

Când m-am trezit, în mijlocul nopții, erai așa de frumos că mi-a părut rău că n-am scris niciun basm ca să te las să dormi până-n diminețile oamenilor fără iele și să le bucuri și lor gândurile. 

Mi-am ars buzele cu șinele trenului. Așa de frumos erai. Și eu mă tot gândeam cum să fac să te gonesc și să-mi recapăt vulgar durerea asta de doliu scurt și nebănuit. De-acum înainte te-aș ruga să nu mai cânți la nai, să nu mai apari în ianuarie-acum câțiva ani și să-ncerci să prinzi trenul înainte să moștenești monștrii de pe insula mea. 

Dormeai așa frumos că din senin mi s-a făcut frică. De ceva vreme mă sperii de te miri ce.

Mă tot întreb dacă nu cumva în spatele oricărei povești de dor se ascund o pereche de șosete vișinii prea mari, o mână de sâmburi și un pinguin fără căciulă. Opțional, orgolii călcate-n picioare cu nevoi de afecțiune, dureri intracraniene și lalele la sfârșitul lui ianuarie.