Saturday, March 20, 2010
despre fericire.
despre singuratate.
De spre adevarata singuratate nu vorbim decat in soapta. Nu putem spune tuturor despre ea. De altfel, ce mai inseamna o singuratate trimbitata? Nu vom recunoaste decat in fata noastra ca suntem singuri. Si uneori am preferat chiar eu sa mi-o ascund. Sunt destui cei care striga: Iata cat sunt de singur! Ca si cum ar merita elogii pentru singuratatea lor. Nu e nevoie sa le sporim randurile acestor.. sa-i numesc,solitari? Ei se plang in oglinda cu gandul de a trage de aici foloasele, in timp ce adevarata singuratate ne fereste de ridicol. Ea nu are decat rar nevoie de vorbe. Si, uneori, nu mai are nevoie nici de regrete. Am invatat asta de la viata.Viata are intotdeauna dreptate, oricum am lua-o. Cat de cruzi putem fi, uneori,fara sa ne dam seama! De aceea randul celor singuri,s-a “ingrosat” considerabil in ultimul veac. Stau uneori, cu ochii inchisi si ma intreb: din ce parte ma va lovi viata? Apoi ii deschid si ma cuprinde o pace luminoasa, deplina vazand ca nimic nu ma ameninta.Ca intr-un joc. Cateodata ma gandesc si noaptea la asta,fara sa stiu prea bine de ce! Ba nu, mint. Stiu.Ma uit la norii care se tarasc deasupra muntilor si-mi dau seama ca ma aflu in singurul loc din lume unde miscarea lor pe cer are un sens precis. Si chiar daca multe lucruri nu mai seamana cu ceea ce stiam din copilarie, mirosul de iarba taiata si uscata la soare e de-ajuns sa imi aduc aminte ca viata e frumoasa. Si parca nu norii trec deasupra mea, ci amintirile mele. Imi revad viata, urmarind cum alterneaza umbrele norilor si lumina soarelui care ma dogoreste apoi. Ca si cum mi-as tine viata in palme. Si trebuie sa stau nemiscata si sa astept. Sa astept ce?Cunosc tot ceea ce urmeaza sa-mi aduca norii si soarele. De fapt, eu am descoperit lumea traind in ea, cu singuratate, cu iubire, cu necazuri dar si cu bucurii! Exact ca cerul privit de mine deseori! Primul lucru pe care l-am invatat de la viata a fost sa-mi amintesc. In felul acesta reuseam sa fiu mai putin singura uneori. De-atunci dateaza probabil la mine o fascinatie a memoriei. Daca ascult acum zgomotele aduse de vant, iau totul de la inceput. Si simt ca deasupra tuturor contradictiilor mele exista ceva ce nu voi trada niciodata: Dragostea.
Friday, March 19, 2010
A fost odata prietenie si compasiune..
-------------------
viitor.
Eram foarte tânără, între copil şi adolescent. Credeam că ştiu totul. Şi nu ştiam nimic. Scriam într-o agendă, decupam poze, citeam noaptea Rebreanu, Călinescu şi Petrescu, mă îndrăgosteam şi visam mult. Mă apăsa un viitor prea plin, prea de succes, prea viitor. . Mă speriam adesea de gândul lansărilor de carte şi aveam emoţii de parcă ar fi fost a doua zi. Mă imaginam cu copii şi carieră şi îmi făceam griji pentru soţul care mă va aştepta poate în câte o noapte în care o sa lucrez până la epuizare şi o să-mi uit copiii la grădiniţă.
Să-ţi explic....
Sunt tânără, între adolescentă şi tânără.Cred că ştiu totul. Şi nu ştiu nimic. Scriu pe un blog, fac poze, citesc ziua Blecher, Cărtărescu şi Steinhardt, mă îndrăgostesc şi visez mult. Mă apasă un viitor prea plin pe care încep deja să îl aştept.. Mă sperie adesea gândul că nu mai vine şi am emoţii de parcă l-aş aştepta într-un aeroport din Japonia. Mă imaginez cu copii şi carieră şi îmi fac griji pentru iubitul meu care are febră. Azi-noapte mi-am epuizat toate resursele de pe card. Mi-am uitat cheile acasă.
Monday, March 15, 2010
Friday, March 12, 2010
nonsense.

In fiecare privire exista o amintire. tremurul vreunei frunze sau vanatoarea dintr-o noapte, sau dintr-o viata. sau o fi fost cea dintr-o secunda?
where do we draw the line?
Wednesday, March 10, 2010
Prezentul mai mult ca perfect.
Mi s-a intamplat apoi sa ma intereseze viitorul mai-mult-ca-perfect si am invatat lectiile creativitatii si ale pragmatismului, deopotriva.
Nu demult, m-a frapat ceva foarte tare, intr-o conversatie “superficiala” – cineva mi-a amintit o stare – “nostalgia”… ceva ce uitasem sa traiesc… dupa abandonarea trecutului mai-mult-ca-perfect … si descoperirea “minunatului”, “miraculosului” viitor mai-mult-ca-perfect! Si cum ar mai putea trai cineva nostalgia, intr-o proiectie a unui viitor continuu?
… Si apoi… INSIGHT-UL: PREZENTUL ESTE TOT CEEA CE AVEM. Asa cum stiti si voi, fericirea traita nu accepta decat verbe conjugate la timpul prezent… Din fericire, prezentul este noul meu mai-mult-ca-perfect…
Sunday, March 7, 2010
schita in linii negre. de duminica dupa-masa.
Saturday, March 6, 2010
dincolo
Thursday, March 4, 2010
Pe sufletul meu se scurg doua picaturi de dimineata. Incet. Paispe. Paispe. Paispe. Ma intreb. De ce dimineata are gust de noapte de fiecare data cand ma trezesc in mijlocul visului cu bufnite si cutii. Ca eu m-am saturat de luna asta rotunda. As vrea una in forma de carte, sau in forma de stea. Dar atunci cum as distinge luna pe langa puzderia de stele de toate marimile? As vrea una mai verde, mai fericita si mai putin dusmanoasa. M-ar multumi calitatea mai slaba si vocea mai puternica. Vreau sa ma strangi in brate putin dimineata. Asta m-ar multumi pe deplin. Imbratisarea si redecorarea orasului. Mi-ar placea sa locuiesc pe o strada din bucati de plaja, plina de corturi si de soare. Ca si cum aici ar incapea cladirile darapanate si oamenii parasiti, paharul de cristal, cd-ul la reducere, visul cu bufnite si cutii si conditionalul perfect. In sufletul meu era primavara. Si am sters-o cu buretele plin de ceai, aproape convinsa ca primavara nu exista decat in manualele de geografie la sectia clima.
Ma consolez cu melodii necrutatoare si cu o felicitare demult uitata. Imi spal urechile cu scortisoara si cu gusturi literare nesolicitate.
Mesagerul fură stele.
sifonierul cu inimi.
Dragul meu drag,
Prea.
Wednesday, March 3, 2010
acasa.
La mine acasa, imi intind gandurile pe sfoara imaginara de deasupra patului. Le-am impartit pe categorii. In fiecare dimineata imbrac unul; azi spre exemplu m-am gandit sa imbrac gandul care ma duce la tine. Sunt foarte multe in categoria asta.
La mine acasa desenez flori in nestire, mananc fire de ceapa verde si lungi cu capsuni inrosite, imi pun inele cu pietre negre si patrate (de fapt, unul singur), las bufnitele necolorate si carti nearanjate pe birou si pe patura portocalie mirosid a mandarine, insir hainele in linii frante dupa bunul plac al inelelor nepurtate, pun muzica clasica si ma reinventez in oglinzile furate de altii. La mine acasa, speriata de salata verde din parul albastru al ferestrelor, ma chinui, orice, numai sa termin de adunat fiecare sentiment in cutiile cu forme stelare, toate emotiile si toate strigatele pline cu entuziasm sau durere. Dupa caz.
La mine acasa port sosete si maieu roz si ma stramb de cate ori pot la Mos Craciun si la Mos Ene. Ultimul nu-ntelege ca nu vreau sa dorm atunci cand are el chef de vizite, ca nu trebuie sa vina in fiecare seara in acelasi interval de ore. Eu ii spun "marti", el zice "marti spre miercuri", eu ii spun "dragoste", el zice "dor". Ma supar si-i spun "noapte buna", el zice " ganduri de fata putin adormita, care-si aminteste de o dragoste din trecutul indepartat si doi biti de fericire pe platoane critice si tandre".Gandurile ma tin treaza. Susotesc toate acolo pe sfoara, ca si porumbeii in interiorul acoperisului. Asa e la mine acasa. Si-mi place tare.
Monday, March 1, 2010
Altă matematică de Nichita Stanescu
Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu Ştim, vai, nu ştim cât facem.
Ah, dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roscovană, desigur,
o varză împărţită la un steag
fac un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal...
Numai tu şi cu mine
înmultiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi...
Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!
Imbratisarea de Nichita Stanescu
Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.
Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.
Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.