despre fericire.

Mi se pare ca fericirea e un lucru foarte mare, care nu incape in suflete mici. Si mai cu seama are un comportament atipic: vine cand nu te astepti, sta putin si de cele mai multe ori iti dai seama nu ca "e" ci ca "a fost".

M-am gandit de multe ori, la binecunoscuta expresie "fericirea e in lucrurile marunte" si credeam ca nu e altceva decat o gogoasa coapta de cei care n-au suficient curaj sa aspire cat mai sus si varata pe gatul celor mult prea preocupati de a gasi esenta in prima zapada, intr-o imbratisare, in vantul care sufla cu putere intr-o zi tarzie de toamna, intr-un manunchi de flori culese de pe camp.

Ei bine, de atatea ori mi s-a servit si mie gogoasa asta, incat pana la urma am mancat-o. Si cand am vazut ca-i buna si dulce, am stat putin stramb si-am judecat drept. Si mi-am dat seama ca refuzasem atata timp sa inghit...adevarul.

Majoritatea oamenilor isi petrec jumatate din viata muncind si cealalta jumatate, plangandu-se ca sunt obositi.

Cred ca fericirea e o stare de gratie. Precum spun copiii "fericirea e atunci cand.." in albastrul cerului recunosti o privire, cand suna telefonul si la celalalt capat e chiar fericirea, cand zaresti marea prima data intr-un an, cand primesti o floare fara niciun motiv, cand bei o ciocolata calda si afara sunt -15 grade. Lista e deschisa..doar ca multi uita sa o completeze. O viata-ntreaga.

originea gandului.

intr-un "buna dimineata" poate sa ramana ceva neexprimat.

despre singuratate.

De spre adevarata singuratate nu vorbim decat in soapta. Nu putem spune tuturor despre ea. De altfel, ce mai inseamna o singuratate trimbitata? Nu vom recunoaste decat in fata noastra ca suntem singuri. Si uneori am preferat chiar eu sa mi-o ascund. Sunt destui cei care striga: Iata cat sunt de singur! Ca si cum ar merita elogii pentru singuratatea lor. Nu e nevoie sa le sporim randurile acestor.. sa-i numesc,solitari? Ei se plang in oglinda cu gandul de a trage de aici foloasele, in timp ce adevarata singuratate ne fereste de ridicol. Ea nu are decat rar nevoie de vorbe. Si, uneori, nu mai are nevoie nici de regrete. Am invatat asta de la viata.Viata are intotdeauna dreptate, oricum am lua-o. Cat de cruzi putem fi, uneori,fara sa ne dam seama! De aceea randul celor singuri,s-a “ingrosat” considerabil in ultimul veac. Stau uneori, cu ochii inchisi si ma intreb: din ce parte ma va lovi viata? Apoi ii deschid si ma cuprinde o pace luminoasa, deplina vazand ca nimic nu ma ameninta.Ca intr-un joc. Cateodata ma gandesc si noaptea la asta,fara sa stiu prea bine de ce! Ba nu, mint. Stiu.Ma uit la norii care se tarasc deasupra muntilor si-mi dau seama ca ma aflu in singurul loc din lume unde miscarea lor pe cer are un sens precis. Si chiar daca multe lucruri nu mai seamana cu ceea ce stiam din copilarie, mirosul de iarba taiata si uscata la soare e de-ajuns sa imi aduc aminte ca viata e frumoasa. Si parca nu norii trec deasupra mea, ci amintirile mele. Imi revad viata, urmarind cum alterneaza umbrele norilor si lumina soarelui care ma dogoreste apoi. Ca si cum mi-as tine viata in palme. Si trebuie sa stau nemiscata si sa astept. Sa astept ce?Cunosc tot ceea ce urmeaza sa-mi aduca norii si soarele. De fapt, eu am descoperit lumea traind in ea, cu singuratate, cu iubire, cu necazuri dar si cu bucurii! Exact ca cerul privit de mine deseori! Primul lucru pe care l-am invatat de la viata a fost sa-mi amintesc. In felul acesta reuseam sa fiu mai putin singura uneori. De-atunci dateaza probabil la mine o fascinatie a memoriei. Daca ascult acum zgomotele aduse de vant, iau totul de la inceput. Si simt ca deasupra tuturor contradictiilor mele exista ceva ce nu voi trada niciodata: Dragostea.

A fost odata prietenie si compasiune..

Putin inainte de moartea sa, pictorul Luchian era foarte bolnav. Boala sa grava era insotita de un tremur al mainilor. Luchian a luptat din rasputeri sa picteze pana la sfarsitul zilelor sale, efort care s-a sfarsit cu procese intentate de dealerii de arta care nu-i mai recunosteau tusele tremurande si il acuzau ca-si pune semnatura pe falsuri ca sa castige mai mult. Intr-una din diminetile acelor ultime zile, Arghezi l-a sunat pe Luchian care plangea. Arghezi a intrebat de ce. Luchian i-a spus ca doar cu o seara inainte George Enescu a venit la el in timp ce zacea in pat si, fara sa aprinda lumina, fara sa spuna vreun cuvant, a scos vioara si i-a cantat lui timp de doua ore, fara oprire.
-------------------

viitor.

Să-ţi explic...
Eram foarte tânără, între copil şi adolescent. Credeam că ştiu totul. Şi nu ştiam nimic. Scriam într-o agendă, decupam poze, citeam noaptea Rebreanu, Călinescu şi Petrescu, mă îndrăgosteam şi visam mult. Mă apăsa un viitor prea plin, prea de succes, prea viitor. . Mă speriam adesea de gândul lansărilor de carte şi aveam emoţii de parcă ar fi fost a doua zi. Mă imaginam cu copii şi carieră şi îmi făceam griji pentru soţul care mă va aştepta poate în câte o noapte în care o sa lucrez până la epuizare şi o să-mi uit copiii la grădiniţă.

Să-ţi explic....
Sunt tânără, între adolescentă şi tânără.Cred că ştiu totul. Şi nu ştiu nimic. Scriu pe un blog, fac poze, citesc ziua Blecher, Cărtărescu şi Steinhardt, mă îndrăgostesc şi visez mult. Mă apasă un viitor prea plin pe care încep deja să îl aştept.. Mă sperie adesea gândul că nu mai vine şi am emoţii de parcă l-aş aştepta într-un aeroport din Japonia. Mă imaginez cu copii şi carieră şi îmi fac griji pentru iubitul meu care are febră. Azi-noapte mi-am epuizat toate resursele de pe card. Mi-am uitat cheile acasă.

El şi ea s-au întâlnit într-o portocală fascistă. Au făcut schimb de medalioane, fuste scurte şi sticle de cerneală. Au râs. Au îmbătrânit, au terminat şcoli, s-au sărutat prima dată, au zgâriat câteva ceruri sătule şi cam atât. S-au dat jos murdari de seminţe şi plini din cap până-n pipet de suc acrişor de portocală galbenă, şi-au luat la revedere, ea s-a măritat cu un măsurător de hârtie, iar el s-a retras într-o pictură neterminată. Ochii ei sunt ochii lui. Dintre dinţii ei de jos cad picături mici de diamante care fluieră şi peste pleoapele lui se aştern câteodată amintiri din miezul rece, portocaliu, al sufletului ei suflecat. În Buenos Aires portocalele cresc în întuneric. Pe sub pragul lui au trecut două fire de praf, aduse în nu ştiu ce bagaj din Europa. Parcă să zică şi astăzi că miroseau a cerneală acrişoară.

nonsense.

In fiecare privire exista o amintire. tremurul vreunei frunze sau vanatoarea dintr-o noapte, sau dintr-o viata. sau o fi fost cea dintr-o secunda?

Imbracate colorat, daca viata e sobra, macar ele sa aduca putina culoare. nu, nu zambesc. zambetul si culorile..ar fi mult prea mult. oamenii ar crede ca traiesc intr-o lume putin perfecta.prea.prea perfecta. celor portocalii de obicei le place sa priveasca de jos in sus.

"Noaptea sa fie violeta! - strigara toate in cor - iar gandurile galbene sau verzi sa putem observa contrastul."

Dar tu esti demult plecat..

where do we draw the line?

intre obisnuinta si viata..?

intre a trai si a supravietui..?

intre a fi obligat si a face din placere..?

intre a iubi si a nu-ti urmari interesul..?

intre a fi dragut sau ipocrit de dragut..?

intre a te sacrifica si a face din sacrificiu..?

intre a vorbi si a asculta..?

cand sa plangi?

cand sa razi?

cand sa te minunezi cat parca toate ti-o iau inainte?

de ce sa nu o iei tu inaintea tuturor?

intre durerea de a nu face un lucru si frica de a-l face?

intre mine si tine?

intre noi doi?

intre gandurile mele si gandurile tale?

intre gandurile tale si asteptarile mele?

intre asteptarea mea si dorintele tale nebune si egoiste?

intre inima mea si dor?

intre lume si mine?

Prezentul mai mult ca perfect.

Am asociat mereu mai-mult-ca-perfectul unui timp trecut, in care actiunile avusesera loc inainte de a se povesti despre ele, la timpul trecut… adica un timp deja indepartat… o actiune deja incheiata… Le datorez profesorilor mei de limba romana si de limba franceza buna stapanire a conjugarii mai-mult-ca-perfectului… si colegilor de scoala, momentele de distractie nepasatoare pe seama mai-mult-ca-perfectului – intotdeauna la trecut – deci cui ii MAI pasa, oricum?
Mi s-a intamplat apoi sa ma intereseze viitorul mai-mult-ca-perfect si am invatat lectiile creativitatii si ale pragmatismului, deopotriva.
Nu demult, m-a frapat ceva foarte tare, intr-o conversatie “superficiala” – cineva mi-a amintit o stare – “nostalgia”… ceva ce uitasem sa traiesc… dupa abandonarea trecutului mai-mult-ca-perfect … si descoperirea “minunatului”, “miraculosului” viitor mai-mult-ca-perfect! Si cum ar mai putea trai cineva nostalgia, intr-o proiectie a unui viitor continuu?
… Si apoi… INSIGHT-UL: PREZENTUL ESTE TOT CEEA CE AVEM. Asa cum stiti si voi, fericirea traita nu accepta decat verbe conjugate la timpul prezent… Din fericire, prezentul este noul meu mai-mult-ca-perfect…

schita in linii negre. de duminica dupa-masa.

Isi doreste doi copii, o fetita care sa aiba culoarea parului tau si un baiat care sa aiba ochii ei. S-a indragostit de tine pe nepusa masa. Cel mai mult au incantat-o ideile tale despre soare si despre oameni. Pasiunile voastre comune : calatoriile si cartile. Niciunde in lumea asta nu gaseai o femeie mai perfecta.. Tu esti insa copil, nu realizezi inca..

Asa cum sta, dreapta, cu bratele moi, pare o veche sotie de voievod tinandu-si ctitoria. Se trezeste in fiecare dimineata deodata cu soarele si sta asa si te priveste.. minute in sir. I se pare ca timpul se opreste in loc cand face asta. Chiar si lui ii place sa admire scena dinaintea secundelor, si se hotaraste sa stea putin. In fiecare dimineata, intre 5 si 7. Tu nu stii nimic..nici nu banuiesti. Esti copil..

Ochii ei mari te cuprind numai pe tine. Cateodata mai incape si o raza de soare ce-si are radacinile dincolo de materie. Tu nu stii, dar timpului i s-au amputat inima, mainile si gura. Asa de la sine. Incadrate in sunete de vioara, pupilele ei ascund cifre impare, dorinte enorme si sucul de portocale varsat pe covorul din salon. Ochii ei par a fi decupati dintr-un tablou. Se aduna in fiecare dimineata odata si se plang seara. Tu incerci sa o mangai, dar ea iti tot repeta ca nu e genul careia sa-i placa compatimirea. Ea vrea rasete zglobii si tu nu intelegi asta. Tuseste a rusine si rade catre tine cand stii raspunsul. Bratele ei te strang intr-o imbratisare calduroasa, din care ai vrea sa nu mai scapi vreodata. Forta ei te dezmeticeste, mai ales atunci cand, serioasa si murdara pe maini de verdele acuarelelor o gasesti pictand in atelierul ei cochet si te intreaba cum ai spune tu "soare" cu limba-ntre dinti.

Laleaua frageda cu miros de primavara de indeamna sa o saruti. Stii cat ii place sa fie alintata, dar ti-e frica sa nu devii prea cicalitor. Stai linistit, ea nu stie ce e aia cicaleala. Pentru ea exista doar dragoste.

Intr-o clipeala de ochi negru, merge in capatul scarilor, imbracata in eleganta ei de fiecare dimineata si incepe sa-ti povesteasca despre prostia presedintilor, iar tu o intrebai cati delfini sunt la Constanta. Intre timp, ochii vostrii se cuceresc, se amesteca strigandu-se din ce in ce mai ascutit. Ea crede ca ti-ar sta bine cu un nas de ciocolata si cu ochi mov.

Dimineata cand o vezi privindu-te , ti-aduce aminte de inocenta copilariei. E asa copila in gesturi si priviri si sarutari lipicioase. Dar mai ales in zambet. E copila in zambet si-n par. Si-n scrisorile pe care ti le trimite in fiecare sambata.

Ii place sa traiasca toate lucrurile de doua ori. O data ca sa fie vesela, o data ca sa fie trista. E inexplicabila gratia cu care fiinteaza fiecare moment. Cand traieste, ti se pare ca poarta forma sufletului tau. Atat de mult ti-ai insusit-o. Isi toarna toate visele in micul dejun pe care il pregateste dimineata, dar mai ales in cafeaua pe care ti-o pregateste tie, intotdeauna cu doua lingurite de zahar chiar daca iti place sa o bei doar cu lapte.

Cred ca cel mai mult iti place ca e o luptatoare. Te inspira, toate mecanismele ei existentiale. In fiecare miercuri ii place sa ii dai cate o floare de cires, apoi ea iti canta un cantec de iarna, indiferent de anotimp. O data ploua foarte tare. Tunetele o fac sa contempleze. Gandeste rar si-i cad frunze printre ganduri. Iti lasa mereu impresia ca e peste tot. Omniprezenta, cu pasi domoli, mereu ascunsa in spatele sperantelor tale si in toate cotloanele inimii.

In ultimul timp, zambeste in cercuri. Mii de sarutari pe glezne si dorinta de a fi femeie mai mult decat om.

Te surprinzi cateodata privind-o si-ti spui.. "am nevoie de ea. Nu vreau sa se termine niciodata. Oricat as gresi. Oricat ar gresi. Da, bine! Ma enerveaza cand uita sa cumpere paine, cand imi fura perna si ma scoate din sarite cam de doua ori pe luna, inafara de asta am impresia ca o iubesc din tot sufletul."

Ea se uita la tine cu ochii dulci si iti raspunde ca si cum ti-ar ghici prin gene: " Mi-e teama ca ma iubesti prea tare si ca intr-o zi te-ai putea satura de mine, dar in final, as trai si dragostea noastra de doua ori. Doar ca mi-ar placea sa fac o exceptie. Sa fiu fericita de ambele dati, crezi ca se poate?" Iar tu te apleci si o imbratisezi atat de tare, in fiecare dimineata la fel, si nu te mai saturi.

"M-am gandit sa te iubesc toata viata, vrei? si uite-o cum iti fura din nou perna si incearca sa adoarma. Tu zambesti ratacit intre planurile de viitor si mainile ei albe. Nu stii de ce nu se bronzeaza niciodata. Nici ea nu stie. Intr-o zi ii vei spune ca seamana cu un om mic de zapada si ea va rade o saptamana, negasind o replica potrivita pentru gluma ta.

Cand esti bolnav, vine acasa mai devreme si iti aduce portocale si cozonac moale. Te cearta ca stai cu geamul deschis si intotdeauna porneste lampa din capatul dormitorului, sa te fereasca de lumina puternica atunci cand iti citeste poezii.

Cand esti fericit, incearca sa fie si ea. Cateodata nu poate si tu te-ntristezi, ea nu stie ca fericirea ta n-are niciun farmec fara miscarile ei.

Cand esti trist, e trista si ea. Te-ntreaba din 4-n 5 minute ce ai, cu toate ca nu vrei sa-i spui nimic. Se enerveaza si te cearta, tipa si te ameninta ca nu te mai vrea, ca nu-ti mai gateste niciodata mamaliga. Tu o imbratisezi si razi si ii amintesti ca ea nu stie sa gateasca si te-mbratiseaza asa in nestire si te-ntreaba din nou ce ai.

Cand esti singur, ea vine repede.

Cand simti ca te sufoci putin, ea fuge.

Cand va certati, ea se cearta mai tare si mai frumos.

Bea cafea pentru ca ii place cum miroase.

Doarme mereu in pantalonii ei verzi si-n tricoul tau alb.

Stie tot despre tine, cu toate astea o lasi sa mai descopere ceva nou in fiecare zi. E ca un bob de zambila. Nu cere si nu da. Ochii ei cuprind tot cerul. Putin inalta si mai mult cocheta, mai mult nebuna si mai putin serioasa, putina teama si mai mult curaj.

Cateodata ii spui pe nume.

Seara ii soptesti la ureche ca ti-ar placea sa aveti doi copii, o fetita care sa aiba culoarea parului tau si un baiat care sa aiba ochii ei. Ea zambeste si adomiti asa, desi ai impresia ca nu te-a auzit. In mintea ei, se descalcesc planuri si se-ncalcesc dorinte proaspete.

lipsa.

uneori imi simt lipsa.

mai ales duminica.

zi de forfota mare,

ma caut prin lume.

dincolo

omul acesta

are pe cineva in baie.

vorbeste cu mine,

ma iubeste sincer,

dar cineva se tot foieste in sufletul lui,

dincolo de mine.

ii citesc in ochi,

in par,

in linia vietii din palma

ca aceasta casa n-are decat o singura intrare,

ca-mi ascunde pe cineva in baie.

sau, ma rog, in casa vecina,

sau intr-o alta casa,

undeva pe strada,

intr-alt oras sau intr-o padure,

ori in fundul marii.

cineva sta ascuns acolo,

pandindu-mi gandurile,

ascultand sentimentele mele eterne

cu ochii pe ceas.

gone for good. feelin' free about that. finally . :)

Pe sufletul meu se scurg doua picaturi de dimineata. Incet. Paispe. Paispe. Paispe. Ma intreb. De ce dimineata are gust de noapte de fiecare data cand ma trezesc in mijlocul visului cu bufnite si cutii. Ca eu m-am saturat de luna asta rotunda. As vrea una in forma de carte, sau in forma de stea. Dar atunci cum as distinge luna pe langa puzderia de stele de toate marimile? As vrea una mai verde, mai fericita si mai putin dusmanoasa. M-ar multumi calitatea mai slaba si vocea mai puternica. Vreau sa ma strangi in brate putin dimineata. Asta m-ar multumi pe deplin. Imbratisarea si redecorarea orasului. Mi-ar placea sa locuiesc pe o strada din bucati de plaja, plina de corturi si de soare. Ca si cum aici ar incapea cladirile darapanate si oamenii parasiti, paharul de cristal, cd-ul la reducere, visul cu bufnite si cutii si conditionalul perfect. In sufletul meu era primavara. Si am sters-o cu buretele plin de ceai, aproape convinsa ca primavara nu exista decat in manualele de geografie la sectia clima.

Ma consolez cu melodii necrutatoare si cu o felicitare demult uitata. Imi spal urechile cu scortisoara si cu gusturi literare nesolicitate.

Mesagerul fură stele.

sifonierul cu inimi.

In sifonierul meu bat inimi. Sosetele despartite isi cauta perechea de fiecare data cand aud glasul solistului de la Taxi, care apare in playlistul haotic in cele mai imprevizibile momente. Alearga smochinele deshidratate in cautarea cutiei cu suc de portocale. Bufnite intelepte, dorinte incalcite, oglinzi furate, tancuri frumos lacuite si hartii imbibate cu memorie. Printre rafturi si umerase fara maini, esarfele recita cuvinte din dictionarul manusilor, sosetele imbratiseaza pantalonii (in functie de culoare) iar fustele si camasile albe cu funde, se plimba linistite pe strada armoniei. In 1984 sifonierul meu nu se nascuse. Smochinele erau probabil undeva intr-un oras imbaiat de soare, printre frunzele verzi ale ramurilor. Insa tot deshidratate. Sucul de portocale se bea din canute albe si mici si existau atat manusi de piele cat si arbori de ciocolata. Poate in 1984, nici nu traia copacul din care astazi striga indurerate vocile subtiri, dar la mine in sifonier bat inimi pline cu ganduri, dorinte si vise, si romante la distanta.

Dragul meu drag,

Pe urechea mea dreapta sta sprijinit un cercel in forma zambetului tau. Suvitele rebele se incolacesc atunci cand gandurile o iau razna, in toate partile, alearga spre tine, fug de tine, te-ar imbratisa dar sunt paralizate de frica. Pe ochiul meu stang stau amintiri gramada. Fiecare lacrima are intr-ansa un firicel de parfum, o boaba de bucurie, un strigat, o imbratisare furata sau un pupic lipicios. Astazi m-am gandit sa te amestec cu ceaiul meu negru. sa te pun in loc de miere. ar fi o schimbare pentru amandoi. sau as putea sa te colorez cu nisip si valuri, ti-as pune alge in loc de par si ochii tai ar fi doua scoici negre. Mainile tale aveau gust de ciocolata cu cafea. Am un tezaur. Am un tezaur. O comoara. O tin sub sprancene, ocazional printre degete. Cu toate astea, nu-mi scapa niciodata. Sau in cutiile multe si colorate. Recunosc, sunt putin imprastiata, dar te gasesc intotdeauna. Buzele tale se topesc ca legaturile de ardei iuti in plase de panza. Imi plac cutiile colorate si cu suflet. Imi amintesc. Cutii care nu adapostesc lucruri fara sens, cutii care se intreaba de ce urechile tale sunt amare si cutiile sub care se caramelizeaza comori cumparate cu negru de ochi mici. Tu n-ai niciun inel in plus, asa-i?

Cu drag,

"Mi-e drag."

Prea.

azi ai fost prea sus, prea departe, prea strain.. prea las, prea egoist, prea neindurator, prea nepasator si in acelasi timp poate prea iubitor de sine. adica de tine. s-au scurs sunete din povestea ramasa fara sfarsit. pentru a multa oara. timpul e extenuat. avioanele intarzie cateodata. accente crude si calde se aud picurand de pe aripile lor. pasarile sunt amare si razele de soare au inceput sa fie vitrege. doar fulgii ma mai incalzesc. timpul e extenuat. culca-l, te rog.

acasa.

La mine acasa, imi intind gandurile pe sfoara imaginara de deasupra patului. Le-am impartit pe categorii. In fiecare dimineata imbrac unul; azi spre exemplu m-am gandit sa imbrac gandul care ma duce la tine. Sunt foarte multe in categoria asta.

La mine acasa desenez flori in nestire, mananc fire de ceapa verde si lungi cu capsuni inrosite, imi pun inele cu pietre negre si patrate (de fapt, unul singur), las bufnitele necolorate si carti nearanjate pe birou si pe patura portocalie mirosid a mandarine, insir hainele in linii frante dupa bunul plac al inelelor nepurtate, pun muzica clasica si ma reinventez in oglinzile furate de altii. La mine acasa, speriata de salata verde din parul albastru al ferestrelor, ma chinui, orice, numai sa termin de adunat fiecare sentiment in cutiile cu forme stelare, toate emotiile si toate strigatele pline cu entuziasm sau durere. Dupa caz.

La mine acasa port sosete si maieu roz si ma stramb de cate ori pot la Mos Craciun si la Mos Ene. Ultimul nu-ntelege ca nu vreau sa dorm atunci cand are el chef de vizite, ca nu trebuie sa vina in fiecare seara in acelasi interval de ore. Eu ii spun "marti", el zice "marti spre miercuri", eu ii spun "dragoste", el zice "dor". Ma supar si-i spun "noapte buna", el zice " ganduri de fata putin adormita, care-si aminteste de o dragoste din trecutul indepartat si doi biti de fericire pe platoane critice si tandre".Gandurile ma tin treaza. Susotesc toate acolo pe sfoara, ca si porumbeii in interiorul acoperisului. Asa e la mine acasa. Si-mi place tare.

si daca dupa tot ce ti-am spus n-ai inteles nimic, de fapt trebuia sa simti nu sa-ntelegi..

te ignor atent, te iubesc absent.

Altă matematică de Nichita Stanescu

Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu Ştim, vai, nu ştim cât facem.

Ah, dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roscovană, desigur,
o varză împărţită la un steag
fac un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal...

Numai tu şi cu mine
înmultiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi...

Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!

Imbratisarea de Nichita Stanescu

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.