Noiembrie.

Picuri de ploaie despică cerul căzut, iar degetele mele despică norii. M-am săturat de oraşul ăsta care ne mănâncă nervii şi ce-a mai rămas din suflete…e ruginit de la atâta plâns.

Trăiesc la munte… într-un oraş de munte vroiam să zic..şi m-am gândit să aduc aici un sfert din mare..şi vreo trei raze de soare..Ziua asta parcă a început prost. Plouă. Dar am deschis geamul şi am văzut pedale, biciclete cochete care se sparg ca nişte baloane.

Azi vreau să fac ceva inedit, azi vreau să văd binele şi vreau să ne luăm de mână, pe cărări necunoscute, să ne pierdem în cuvinte, să dansăm în iarba udă, să plutim pe-un nor, ploaia ce-o să cadă ne va stinge de ochii lor. De ochii tuturor azi vreau să fugim, să evadăm, să ne lungim orizontul, să ne jucăm, să ne purtăm spre luna şi stele şi soare, să ascultăm pe răcoare zorii dimineţii. Aria din depărtare învăluie în uitare orice munte, orice frunte, orice mare. O chemare a cerului priveşte un miraj, pliveşte amintiri, noi evadăm din peisaj şi respirăm.. adiem în tandem printre raze, fluturi, păpădie şi lumină, în zbor zâmbim, ne uimim de ce-o să vină.

Mai înainte. Am primit o scrisoare de dragoste. Prin telefon. M-a rugat să o consider un mail, l-am rugat să mă scutească, eu nu sunt aşa modernă.

O scrisoare de dragoste anonimă. Mi-a zis că îl cheamă ca pe mine şi că face 38 cu 7 când se gândeşte la asta. I-am răspuns că-mi pare rău, dar că acum e toamnă târzie şi nu strică.

A făcut pe dracu’n patru să dea de mine. Îi zic, ha împărţirea la patru nu dă cu perioadă, te-am prins. Da’ ce tu eşti perioadă… uite da, toamnă-vară, uneori prind şi o bucată de la începutul lui martie, acolo, dar asta nu trebuie să ştii tu.

E poet, să fii sănătos. Eu sunt casnică, n-o să meargă niciodată…Şi acum, că tu m-ai sunat, eu trebuie să vorbesc…

Am avut cândva o iubire arzătoare, eram mică, el avea trei bube după urechea dreaptă şi nu-l spunea pe ‘r’. Eram mică… Îl visam noaptea, venea călare pe un scrin, cu un creion după ureche, ca să-şi mascheze bubele. Dar eu ştiam că le are, ştiam precis pentru că le vedeam cum alunecau uşor şi îi intrau în nas, în vreme ce pe gură îi ieşeau poezii…

Eu eram poetul. Eşti o delicată, ai spus doar de bube, dar să lăsăm. Dupa ce ai fugit, a venit o altă fată să mă iubească, o dulceaţă, mi-a dat o pernă care lumina la întuneric. O ascunsesem în carcasa televizorului pentru că mă speria teribil. Încă o mai am, ţi-aş arăta-o, dar..

Televizorul..of, tu ai aşa ceva? Eu nu..mi se pare că răpeşte ore bune din viaţă în care aş putea să mă bucur de exemplu…sau să plâng..sau să visez…Televizorul e plin de rău, şi viaţa unui om nu stă în ştirile vizionate zilnic. Unii aşteaptă ca această cutie mare cu cabluri de toate culorile să le producă fericire. Dar ea nu are capacitatea asta, doar culori care înşeală ochiul..Înainte să mă suni să-mi spui toate astea, îmi programasem ziua. ştii? Plouă afară, dar azi mi-am propus să aleg să văd bunătatea Lui Dumnezeu şi să aleg să mă bucur de fiecare detaliu, de fiecare petală udă, de fiecare strop de ploaie, de fiecare copil care sare în balta plină cu apă, de fiecare miros din bucătăria acaparată de mama în toiul pregătirilor pentru cina specială, de fiecare notă muzicală care s-a legat de paşii tăi.

Adevărul e ca nu mai vreau mediocritate, capitalism, rutină, seriale şi ştiri violente, certuri şi nemulţumire sau indispoziţii din cauza vremii. Cred că şi ploaia are povestea ei, iar fericirea mea depinde de mine şi de atitudinea pe care o am faţă de lucrurile care mă înconjoară şi fiinţele dragi îndesate în sufletul meu ca şi cadourile lui Moş Crăciun în sania condusă de Rudolph.

Asta-i viaţa, aşa-s lucrurile bune din viaţă. Noi trebuie să facem un pas, lucrurile nu vin la noi de la sine, la nimic nu foloseşte telecomanda, oricâte butoane ar avea.

Viaţa nu înseamnă să şezi pe canapea şi să dai din degete aşteptând să apară pe ecran ceva care să te scoată din toropeală. Bine, dacă vrem ca viaţa să fie asta, nu va fi mai mult decât atât, dar nu mi se pare cel mai bun mod de a ne folosi de ea.

Dar cât am deviat de la subiect. Oricum consumăm impulsurile tale. M-a luat gura pe dinainte, dar asta doar pentru că nu te-a cunoscut până acum.

Zgomotul acela-i de la ochi. Mi se lipesc de somn. Şi te mai întrebi de ce plouă mereu peste mine şi de ce sunt sinceră. Ploaie grea cu consistenţă îndoielnică.

Şi nu mai respira în receptor, că te-aş mânca de viu, te-aş transcrie pe curat şi altele; ” pe curat “ e o metaforă subtilă care descrie stratul gros de praf şi gene care s-a materializat la mine pe monitor. Şi am minţit că nu-s modernă.

Ştii, eu nu-s ca tine, chiar dacă doamna mama ta te-a pricopsit cu acelaşi nume. Eu am armata mea de frici şi farfuria mea de frigănele. Câteodată se amestecă, şi atunci mi-e frică să mănânc. Până şi secundele se feresc de mine, cu toate că am reuşit să le aud de câteva ori. Vorbesc serios. Numai că atunci când auzi secundele, nu mai vezi, sau nu vezi la timp. Păcat…

Vezi tu însă… eu sunt o visătoare înrăită. Mama m-a dus la doctor, dar n-au ştiut ce diagnostic să-mi pună. Visare cronică? Cine a mai auzit de aşa ceva? Aşa că mi-au dat pace..în fine, mai calc pe bec şi calc în străchini, dar la urma urmei toţi suntem oameni, nu? Dumnezeu ştie de ce-s aşa, dar pe tine nu trebuie să te chinuie asta, motănel.

Tu eşti fericit pentru că eşti un amalgam de persoane care mă cunosc. Ţi-am dat mură în gură, şi acum parcă văd că te-ai înseninat. Unde-i dragostea din telefon?

Dar tu nu-mi raspunzi, te-a uitat Dumnezeu cu perna aia în braţe. O şuviţă de-a ta mângâie receptorul, intră prin el şi iese pe la mine, să mă chinuie noaptea când n-o mai suna nici un telefon. La toate te-ai gândit.

Dar bine. Acum se întâmplă ceva mult mai important decât discuţia noastră. Îmi pare rău. La revedere.

Alerg repede la geamul deschis. Cineva şi-a înmormântat un vis..o fi un vis rotund al domnului urât de pe stradă care probabil pleacă dimineaţa spre servici…dimineaţa asta pare pastelată cu voci care pătrund în camera albastră încă de la 7.

Telefonul primit m-a zăpăcit de tot. Mai bine revin la planurile iniţiale. Dar uite că nu mă lasă sentimentul ăsta. Ce cauţi aşa dimineaţă la mine?..Scriu scrisori de dragoste. În sertar păstrez o bucată de cer…atunci când plouă o lipesc de tavan şi urmăresc norii de culoare albă…Biblioteca suspendată suspină uşor…acum sunt ochii mei care cuprind orizontul..sunt mâinile tale reci care-mi îmbrăţişează sentimentul de frică…

Dar de ce mă las copleşită de senzaţii şi sentimente pe care nu le doresc a fi ale mele? Gata. Până aici v-a fost. Dezlegaţi-mă..Eu trebuie să plec să-ntâlnesc bunătatea. I-am promis ceva la începutul zilei şi vreau să mă ţin de cuvânt, iar timpul tace şi trece. Al doilea rămas bun pe ziua de azi…dar cu voi nu voi fi rea. Uite vă las în urmă un şirag desfăcut de dorinţe argintii..E bine aşa?